Reîntoarcere…

Caut. Nici eu nu știu ce. Însă dau de un vechi colț. Colț de vise, de iluzii, de speranțe, de dorințe. Am uitat cum îmi fremânta sufletul de fiecare dată când îmi așterneam gândurile în fața unei foi albe. Atunci eram prea naivă și credeam că tot ce zboară se mănâncă. Atunci îmi ascundeam fatasmagoriile în spatele unor cuvinte. Atunci…

Dar acum? Acum nu am timp. Timp de mine și de ceea ce-mi place. Acum mă ascund în spatele mărgelelor și uit că îi șoptesc fiecăreia câte o parte din mine. Și acum am vise, dorințe, speranțe. Acum încerc să învăț copilul din mine să devină adult. Acum îmi doresc ca după o zi tumultoasă să mă pot ascunde în spatele cuvintelor cu aceeași ușurință ca atunci.

Atunci…acum…mâine? Mâine nu știu ce voi fi. Nici unde voi fi. Dacă voi avea timp. Dacă voi avea putere. Voi avea vise? Dacă…

Mă reîntorc aici din dorința de a rupe din acea naivitate care făcea totul să fie atât de ușor. Un copil se poate ascunde într-un colț și să viseze în tihnă. Dar un adult? Ce face un adult când totul e prea mult?